vulcanii noroioși. și alte locuri la pas și popas.(2)

Merei, Vernești, pod peste râul Buzău, Pleșcoi, Sătuc, alt pod, indicator spre Chiliile, dreapta spre Berca, alți vreo 10 kilometri, apoi din nou dreapta și tot înainte.

La un moment dat, drumul se bifurcă, iar dacă ții drept până-n magazinul mixt „de la sonde”, vezi scris pe culmea dealului „Vulcanii noroioși”. Ai ajuns la Pâclele Mici. Parchezi, plătești cu ora și începi urcușul pe bolovanii de râu închipuind o alee. Câteva capre pasc cu poftă pe marginea drumului pietruit. Un ied se apropie de tine behăind neastâmpărat. Ți se pare că urcușul nu se mai termină, soarele te lovește în moalele capului și încă nu e vară de-adevăratelea. La un moment dat, auzi. Bolborositul. Ești sus, pe tăpșanul vulcanului.

Crăpături selenare, cratere mici, văi din nămol uscat, conuri vulcanice de jumătate de metru cel mult, întindere vălurită în diferite nuanțe de cenușiu, forme bizare. Un peisaj nu atât spectaculos. Cât… straniu. Noroiul gâlgâie rece ici, colo. Asculți, privești în ochiul sălciu al conului din apropiere, urci până la cel mare și zgomotos, îți vine să te dai pe panta uscată a vulcanului ca pe derdeluș, un jet de „lavă” stropește nervos în jur, te lovește o pală de vânt iscată din senin. Îți vine să chiui. Nici țipenie de jur împrejur.

Ca să ajungi la Pâclele Mari te întorci din drum, faci dreapta peste un pod și urci panta altui deal. O curbă, încă una și dai cu nasul într-un panou: „Nu plecați/Până nu mâncați/Ciorbă și cârnați!/Nu o să regretați!”. Știi c-ai ajuns.

În dreapta e rezervația de vulcani. La intrare te întâmpină un avertisment: Să nu cumva să părăsești incinta cu vreun pumn de noroi sau vreun con vulcanic la subsoară! Și un portar care îți taie bilet de 4 lei.

Urci panta lină. Bolborosit pașnic undeva, într-un vârf de con pământiu. Lumina arde cenușiul întinderii. Sari peste un șanț mai mult lat decât adânc. Câteva dâre de noroi proaspăt prelins strălucesc în soare. Mai în vale, acolo unde se termină împărăția vulcanilor, vegetația răsare brusc, într-un verde răzbunător. Tânjești deodată după umbra copacilor, care-ți par foarte umbroși de la depărtare.

[simple_slideshow]

-      Măi, femeie, fotografiază-mă lângă con… Da’ așa, să se vadă și bulbucii…

Un turist categoria grea, dificil de „îndesat” într-un cadru, își apostrofează de zor însoțitoarea. Țâțâie nemulțumit. Nu e bună poza. Nici aia. Hai, mai încearcă, străduiește-te, mai de sus, mai dintr-o parte. Nu e bine. Ori nu se vede el (pe de-a-ntregul), deci nu știi că e el. Ori nu se vede conul cu bulbuci – deci nu știi că s-a fotografiat lângă vulcani. Și-atunci, ce le-arată el prietenilor pe Facebook?

Observi că alți vreo 20 de turiști urcă panta în cârd organizat, pregătindu-și aparatele foto, telefoanele, câteva exclamații leșinate de uimire sau icnetul nemulțumit al urcușului: „chiar pân-acolo avem de urcat?”. Cobori pe lângă ei și tragi la han. De fapt, la terasa-restaurant din fața unei pensiuni proptite în curba drumului. Simți deja mireasma aburindă a unei mese darnice, tradițional românești.

-      Tăiem puiul, mielul, porcul în curte la noi, te îmbie un bărbat solid, cu șapcă și uitătură isteață, un fel de maitre rural al locului. Ouă proaspete, de câteva ore, brânză frământată de la oile noastre.

Peste umărul lui vezi cotețele-cuibar ale păsărilor care își picotesc siesta de după-amiază și-l crezi pe cuvânt. Nu știi ce-ai vrea să mănânci, dar deja îți lasă gura apă. Legi două vorbe de-mprietenire, mai ales că omul se arată cu chef de povești.

-      Unde stați?

-      În Sărata, la Casa cu Tei.

-      A, chiar la doamna Partal…

-      …

-      Gazda dumneavoastră…

-      Nu știu, am găsit pensiunea pe internet și am sunat. Era liber.

-      Deci n-o cunoașteți…

-      …

-      Madam Poliana Partal e președinta Antrec România. Fiică-sa, Cristina, președinta Antrec pe județul Buzău, iar mister Partal – șefu’ PDL din Buzău… Asta ca să știți la cine stați… Cum e mâncarea la pensiune?

-      Cam… scumpă.

Te gândești, fără nicio noimă, la Saint-Bernard-ul pe care l-ai mângâiat pe bot. Și la diplomele atârnate pe-un perete, peste care ți-ai plimbat ochii doar în fugă.

-      Normal, așa au făcut bani șmecherii de pe-aici. Cum vi se pare Sărata?

-      Pustie…

-      Se mai animă puțin în sezon. Da’ mai mult bătrâni. Ați văzut hotelurile pentru pensionari?

-      Am trecut pe lângă…

-      Trei hoteluri, unul după altul. Acum ceva ani, le-a cumpărat băiatu’ lu Văcăroiu, pe mai nimic, cu vreo 20.000 de dolari. E drept, erau niște ruine. Le-a dat o față… așa, mai pentru pensionari.

Gazda râde.

-      E plăcut aici. Aveți șosele bune, mare lucru. Și pare foarte curat.

-      Păi ne arde controlul imediat, ne închide dacă găsește vreo hârtie aruncată, vreun pet storcit.

-      Erau câteva pe lângă vulcan.

-      Le strâng mai pe seară… Ce să vă facem de mâncare?

Turiștii au bifat pâclele și acum se apropie de noi, în cârd obosit.

-      Vin la masă. S-au anunțat patru autocare azi. Ăștia-s din Voluntari, le dă Pandele pomană… excursii la vulcani. Plus sacoșe cu mâncare.

Zâmbesc.

-      Ciorbă de pui aveți?

-      Imediat, să vorbesc cu fata. Altceva?

Câțiva copii zburdălnicesc deja nerăbdători printre mese. Ăi mari își iau câte-o cola sau o înghețată la pahar. Sorb și ling cu ochii-n gol. Apoi, la un semn, se bulucesc spre autocar. E răcoare sub umbrarul terasei. Și, acum, liniște. Vulcanii bolborosesc în surdină, la vreo 200 de metri de tine. Nici vorbă să-i auzi.

Comments

comments

Powered by Facebook Comments