Lucram de dimineaţa până seara, mare parte a timpului aşezată la un birou. Când ajungeam acasă, târziu spre noapte, singurul lucru pe care mai apucam să-l fac era duşul de dinainte de culcare. Cădeam lată şi adormeam pe loc. De dormit nu dormeam însă, mai mult mă zvârcoleam într-o moţăială plină de vise coşmăreşti, din care mă trezeam, după doar câteva ore, lac de sudoare şi mai „calcată de tren” decât mă culcasem. De regulă, în perioada respectivă mă procopseam şi cu treabă de serviciu „la pachet”. Aşa că, dacă tot nu se lipea somnul de mine, porneam computerul şi îmi reluam activitatea lucrativă, în toiul nopţii, fără niciun chef. Se făcea dimineaţă şi salutam „voioasă” o nouă zi de muncă.
De stres, nervi şi alte alea, la serviciu ciuguleam cam tot timpul câte ceva – crănţănele, bombonele, tot soiul de prostioare. Nu îmi dădeam seama că mănânc. Era un tic nervos pe care-l alternam cu fumatul. În câteva luni reuşisem să iau kilograme bune pe mine. Mă simţeam greoaie şi obosită în permanenţă. Mă făceau de râs „colăceii” tot mai vizibili. Cei care mă revedeau după luni de zile, îmi spuneau invariabil că ăsta-i semn de bunăstare. Probabil că nu băgau de seamă sau se făceau că nu observă cearcănele tot mai largi din jurul ochilor mei.
Câteva colege îmi sugerau binevoitoare o cură vie, de fructe şi legume. De unde atâtea fructe şi legume în toiul iernii? Şi unde să îmi pregătesc vreo salată apetisantă, printre briefurile şi machetele cu ilustraţii de pe birou? O prietenă insista să mă duc la sală. Îi râdeam în nas: „Când? La miezul nopţii?” Fetele erau de bună credinţă, dar sfaturile lor – complet utopice. Cine a trecut prin etape de overwork abuziv – zi-lumină şi noapte-întuneric – ştie că orice plan de jogging, mâncat sănătos şi alte exerciţii pentru întreţinere fizică şi psihică se duc de râpă când nu mai ai timp sau putere nici măcar pentru un somn bun.
Nu am fost niciodată adepta pastilelor sau a altor leacuri „minune” care pretind că taie pofta de mâncare. Mai ales că poftă, oricum nu aveam. Mă gândesc însă că un tratament natural, de detoxifiere, uşor de aplicat în economia timpului, mi-ar fi prins bine. Un Slim Duo Forte ar fi fost ideal în condiţiile de viaţă stresante de atunci.
Ce este Slim Duo Forte?
Întrebuinţate de mii de ani pentru efectul lor stimulativ şi regenerativ asupra organismului, anghinarea, ceaiul verde, garcinia, zeolitul, armurariul sunt doar câteva din componentele naturale ale lui Slim Duo Forte - un produs care combină extrase din plantele aflate în natură pentru a accelera metabolismul, a detoxifia şi a reechilibra organismul.
Capsulele Slim Duo Forte, în două variante, sunt recomandate tuturor celor care vor să elimine kilogramele în plus şi să se menţină în formă. Capsulele de zi blochează depunerea grăsimilor, reglează tranzitul intestinal şi elimină în timp ţesutul adipos. Cele de noapte ajută la refacerea florei intestinale, activează digestia şi induc un somn sănătos.
Acestea sunt doar câteva dintre efectele benefice pe care ni le promit specialiştii Slim Duo Forte. Se pare că formula originală a produsului are o influenţă pozitivă generală asupra organismului, pe termen lung, prin regenerarea celulelor hepatice şi întărirea sistemului imunitar.
Iar partea cu adevărat importantă vine abia acum. Producătorii Slim Duo Forte oferă clienţilor posibilitatea de a-şi determina tipul de metabolism, pe baza unui chestionar care le evaluează obiceiurile alimentare şi stilul de viaţă. Programul de slăbire recomandat de specialişti este unul personalizat, cu o durată de minimum 3 luni, iar acesta trebuie însoţit de un regim de viaţă adecvat, din care n-ar trebui să lipsească exerciţiile fizice şi dieta echilibrată.
Ca de fiecare dată când trebuie să luăm o decizie în ceea ce ne priveşte, exemplul personal dat de cineva este mult mai elocvent decât „sfatul expertului”. Iulia, din imaginea de mai sus, îşi doreşte nu doar să slăbească 8 kilograme, ci să îşi recapete energia şi pofta de a trăi, pierdute undeva pe parcursul unei vieţi sedentare.
Căutam informaţii suplimentare despre Slim Duo Forte şi am descoperit întâmplător, pe forumul unui site, câteva declaraţii ale unor persoane care au slăbit sănătos.
Cât despre Alessia, pare mai convingătoare decât toate fetele la un loc:
Pe răvaşul meu, primit accesoriu la o brioşă cu ciocolată, scrie: “Wagami o tsunette hito no itasa”. Adică “Niciodată nu putem judeca viaţa celorlalţi, pentru că fiecare îşi cunoaşte propria durere şi renunţare”.
Astăzi, în Grădina Botanică a fost Michi-biraki. Proiectul „Drum deschis”, iniţiat de studenţii secţiei de japoneză de la facultatea de limbi străine din Bucureşti, se laudă cu experienţa căpătată în cele trei ediţii anterioare, deşi păstrează aerul de improvizaţie şcolărească din anii trecuţi.
Cu sincope în organizare pe alocuri şi entuziasm de cămin cultural ici şi colo, festivalul cu evantaiuri, kabuki, ikebana, yukata (chimonouri), origami, ritual de ceai, sushi şi caligrafie a încercat şi astăzi să împrietenească cultural două popoare care, la prima vedere, n-au prea multe în comun.
Discrepanţa dintre români şi niponi sare în ochi din prima. Ambasadorul Keiji Yamamoto, punctual ca toţi asiaticii, ajunge cu vreo 10 minute înaintea festivităţii de deschidere şi se aşază discret pe unul dintre scaunele pentru invitaţi. Gură-cască români dau buzna în sală, mult după ce Excelenţa Sa a împărtăşit celor prezenţi înţelepciunea proverbului „în spatele drumului bătut de toţi există un alt drum nedescoperit, iar la capătul acestuia, un munte de flori”. Iar când ne spune „Arigato”, în public sună deja vreo două telefoane.
În amfiteatrul facultăţii de biologie, studenţii japonezi ne povestesc din experienţele lor româneşti. Impresii despre noi? Printre zâmbete largi, cu umor pişcat de ironie, aflăm că suntem prietenoşi. Puternici, mai ales când acţionăm în gaşcă. Că avem femei frumoase şi mulţi, prea mulţi câini vagabonzi. Că nu ne place să aşteptăm la semafor. Dar adorăm să-i facem pe alţii să ne aştepte, pentru că – nu-i aşa? – lipsa de punctualitate e sport naţional în România.
Şi ospitalitatea ca ospitalitatea, dar mâncarea românească tradiţională e o nebunie! Tinerii japonezi sunt înnebuniţi după sarmale, ciorbe (de orice fel, mai puţin de burtă), papanaşi, covrigi, miere. Deliciul gustativ suprem este însă… shaorma, după care toţi niponii salivează .
Întrebaţi ce vânt îi aduce la noi, studenţii răspund pe scurt că le place. Aici. Locurile. Felul nostru de a fi, e drept, nu întotdeauna. Cultura. Deşi n-o spun, unii dintre ei nu par atât de ahtiaţi după plaiurile mioritice, cât dornici să guste experienţe de tot felul prin lumea întreagă. Pentru aceştia, România este doar o etapă. Poveştile lor de viaţă nu se lasă ghicite. O studentă mărturiseşte că a venit la noi imediat după catastrofa din martie 2011. Toată lumea se întreabă de unde îi vine aplombul, sclipirea din ochi. E din Fukushima.
În sală se lasă tăcerea. Fata ne zâmbeşte încurajator, plină de viaţă.
* Cireşul japonez de mai sus „plesnea” de flori pe una din aleile Grădinii. Mai multe foto, aici.
Citeam undeva că show-ului Românii au talent îi lipseşte un Simon Cowell în juriu.
Că Mihai P. e “la standard”, dar că Andra M. şi Andi M. n-au nicio treabă cu jurizarea, sunt doar de umplutură. Că or exista şi români talentaţi, dar ei nu prea îşi găsesc locul în emisiuni de acest tip, regizate la detaliu şi construite pe compromis.
Cu excepţia lui Cowell, caracterizarea de mai sus se poate aplica oricărui concurs televizat de afară. Showbiz-ul profesionist nu-şi permite rateuri, maşinăria din spate trebuie să meargă unsă, aşa că punerea în scenă se face la fotogramă. Şi nici compromisurile, de vreun fel sau altul, nu lipsesc. Dar atâta vreme cât nu strigă la cer (şi în presă), ele sunt… treabă de culise.
Dacă ne întrebăm de ce Românii au talent nu se ridică la nivelul America’s Got Talent, de ce Vocea României nu sună ca Vocea Spaniei sau de ce X-Factor-ul românesc e altfel decât cel britanic…
Am putea vorbi de strălucire. Nu de glamourul show-ului, ci de sclipirea candidaţilor, măcar a unuia dintre ei. Chestia aia care să te lase paf, să te dea cu roatele în sus, x-factorul ăla…
Tudor Turcu, câştigătorul X-Factor-ului românesc din sezonul trecut, a avut oarece “putere de-a vesa” şi a cântat “Dincolo de nori” cam aşa:
Rezonabil, zic eu, în varianta roakăr… Călduţ însă faţă de interpretarea lui Dan Bittman:
Tot în sezonul trecut, un băiat de numai 20 de ani, lucrător într-un supermarket, se prezenta la audiţia cu public a X-Factor-ului din Marea Britanie cam aşa:
Parcă ar fi o diferenţă. Una cam de la pământ până… dincolo de nori.
Ar mai fi de spus că din juriul britanic nu a făcut parte şi Simon Cowell . Şi că, paradoxal, în ciuda entuziasmului general, Jahmene Douglas nu a ieşit pe locul I.
Potrivit definiţiei de dicţionar, francofon = (vorbitor) de limbă franceză (DEX).
Francofone sunt fostele colonii ale imperiului francez – cum ar fi Guyana franceză, Congo-Brazzaville, Republica Centrafricană, Côte d’Ivoire, Sudanul francez (azi Mali) etc. - în care limba franceză a fost (sau mai este) limbă de stat. Asta presupune că toţi locuitorii ţărilor respective, până la ultimul analfabet, vorbesc franceza fluent.
Faptul că elitele de la noi au fost influenţate de cultura franceză începând cu secolul al 18-lea, că mulţi dintre artiştii noştri au luat drumul pribegiei, s-au stabilit şi au creat în Franţa, faptul că în România se învaţă la şcoală şi limba franceză – a cărei pondere de cunoaştere a scăzut simţitor în ultimii ani, în favoarea englezei -, nu reprezintă criterii de francofonie. E drept, vreme de vreun secol şi ceva, România a aspirat să fie sora mai mică a Franţei, dar lucrul ăsta o face, în cel mai bun caz, o ţară francofilă (adică admiratoare, iubitoare de tot ce este franțuzesc sau vine de la francezi). Atât.
De curând, Sorin Oprescu, autodeclarat „discipol al şcolii franceze de chirurgie”, a simţit nevoia să arunce investească 8000 de euro într-un monument amplasat la intersecţia dintre Bd-ul Libertăţii şi Calea 13 Septembrie, pentru a sărbători 20 de ani de la afilierea noastră instituţională la marea familie francofonă – Organizaţia Internaţională a Francofoniei. Un reporter întreba oamenii de pe stradă ce părere au despre noua iniţiativă civică a edilului şef. „Era necesară o Piaţă a Francofoniei?”. „… O fi fost şi asta, da’ mai bine băga banii ăia în repararea gropilor din Bucureşti”, a venit răspunsul unui bărbat.
Corect. De fapt, nu, nu era necesară o Piaţă a Francofoniei. Decât, cel mult, din punct de vedere politic.
Iar dacă interesele guvernanţilor pentru binele ţărişoarei ar scuza investiţia, deloc scuzabilă este lipsa de proprietate a termenului „francofon”. Cuvânt prost înţeles, prost folosit, prost transmis prostimii mulţimii… vous me comprenez?
Domnul Remus Cernea pare să facă exerciţii de scriere. Îşi tot încearcă mâna pe caietul dictando de deputat, cu micicompuneri de stare şi simţire în game minore.
Acum, că tot se arată primăvara după iarna cea lungă, “verdelui” Cernea îi zboară, ca oricărui adolescent, gândul spre cerul albastru, soarele blând, floricelele de pe câmpii şi… sufleţelul homosexualilor.
Vocile critice susţin că românii cei înapoiaţi nu sunt în stare să ducă, darămite să accepte, ideea legalizării unui parteneriat civil între persoane de acelaşi sex. Că ultima băsneală a lui Cernea ar fi trebuit să stârnească dezbateri, ca într-o ţară civilizată, nu reacţii viscerale care denotă bezna habotnică a minţii.
Bine, realitatea e că Puiu Haşotti, grăbit să-i declare pe homosexuali oameni bolnavi, nu este tocmai un exponent al intelighenţiei româneşti. Cât despre Gigi Becali – care anul trecut flendura o frânghie de usturoi pentru a-l alunga pe Satan, protectorul gay-ilor – nu cred că merită să vorbim; ieşirile la rampă ale fostului atotputernic (al luminii?) ne-au distrat pe toţi, la vremea lor…
Problema de fond nu este intoleranţa românilor la diversitate, ci diversiunea călâie pe care o încearcă Cernea în agenda fierbinte a nevoilor ţării. Este un truism pentru toţi că România ≠ Franţa, oricât ne-am screme să ghicim în gropile Bucureştiului micul Paris. Iniţiativa “verdelui” nu este altceva decât o nucă în peretele Parlamentului, din categoria etichetelor tari care îl zgâriau pe Daniel Oajdea acum vreo doi ani. Pe scurt, ţara arde şi Cernea îşi ţesală coada de cal.
Pe de altă parte însă, judecând la rece, poate că aversiunea minţilor obtuze, ca şi preferinţele sexuale ale celor cu vederi mai largi ar trebui să rămână o opţiune personală. Nu una legiferată ca politică a statului.
Oricum ar fi, domnul Remus Cernea poate continua să scrie compuneri şcolare pe băncile Parlamentului, atâta vreme cât nu deranjează pe nimeni.
Un bărbat s-a împletit în lotus pe o bancă de pe Lipscani. Zumzăie sonor, cu palmele deschise spre soare, jucându-se de-a yoga. Vizavi, în faţa B.C.R.ului, o fată îşi trânteşte cutia viorii pe jos şi începe să scârţâie Vivaldi. Primăvara, ce altceva?
Mai încolo, pe un soclu, o statuie aşteaptă mila trecătorilor. Un ţigan în şlapi se opreşte în faţa stanei albe, o studiază cu atenţie să-i prindă respiraţia şi, într-un final exclamă: “Eu m-aş pişa pe mine dacă ar trebui să stau atâta nemişcat!”. “Şi el s-o pişa pe el, dar se abţine…”, comentează din mers o puştoaică.
A zâmbit, a zâmbit!!! Sunt sigură că a zâmbit. Mă rog, a clipit amuzat pe sub pleoapele acoperite cu mehlem alb. Îi fac o fotografie. Mai multe. Îi pun un bănuţ în cutia milei de la baza soclului. Dintr-o dată, statuia prinde viaţă: cloncăne ca şi cum ar bate din pinteni, mă înhaţă de mână, mă trage pe soclu şi îmi mulţumeşte din ochi, din mâna dusă spre inima lui, apoi spre fruntea mea…
Un moment, îmi face semn. Se caută în buzunarul redingotei şi îmi întinde o bomboană-caramea. Puţin storcită şi înmuiată de căldură.
Nu e o noutate: web 2.0 a apărut acum vreo zece ani tocmai pentru a înlesni comunicarea între scriitorii şi cititorii online.
Posesorii de site-uri personale s-au transformat în bloggeri, mă rog, în posesori de blog care interacţionează cu vizitatorii virtuali. Publicaţiile online şi-au sporit audienţa, dându-le cititorilor posibilitatea să reacţioneze, să-şi dea cu părerea, să comenteze, să revină ca să răspundă (acid) la comentarii.
Din toate punctele de vedere, opţiunea 2.0 a fost un upgrade pentru comunicarea virtuală. De curând însă, producătorii de conţinut online (jurnalişti, pr-işti, etc.) se arată preocupaţi de o problemă, veche şi ea tot de vreo zece ani, care ţine de etică, imagine proprie şi pragmatism. Mai presant ca în alte vremuri, managerii publicaţiilor se confruntă cu dilema de a alege între “mâzga” unor reacţii care pot fi (şi sunt de multe ori) injurioase, calomnioase, rasiste etc. şi mai simplul “mucles!”. Adică, se întreabă publisherii, să păstreze site-urile deschise conversaţiilor, agore virtuale ale libertăţii cuvântului? Sau să închidă secţiunea comentariilor de la sfârşitul articolelor?
Într-un editorial intitulat “Cut The Chatter…“ (pe care îl recomand tuturor celor preocupaţi de etică în online), autoarea Kathryn Quigley trece în revistă păreri şi cazuri semnalate de editori ai publicaţiilor New York Times, Daily Journal, National Public Radio. Site-urile de ştiri au ajuns la concluzia că implementarea sistemului de logare prin Facebook sau Disqus elimină din start comentatorii care vor să arunce cu lături din umbra anonimatului. Pentru a-şi menţine sau chiar recupera prestigiul pierdut în faţa unui anumit gen de public, publicaţiile trebuie însă să modereze comentariile. Aşa încât, chestii de genul…
ur evil. i hate u. the whole world hates u. go on live ur —– life.(thats what YOU SAID TO HER. i hope u will commit suicide too)
…să nu declanşeze un efect de domino al înjurăturilor “pline de bale”, neamendabile de vreun CNA şi cu implicaţii, chiar în viaţa reală, greu de controlat.
În concluzia articolului, site-urile au nevoie de comunităţi, iar comunităţile nu pot creşte decât prin interacţiune (mediată sau nu). Închiderea secţiunii de comentarii ar fi o măsură extremă, complet stupidă neconstructivă .
Ca o adăugire a mea, moderarea ar trebui aplicată (prin atenţionare, spamare sau chiar ştergere) şi comentariilor pe lângă subiect, care, de regulă, demonstrează că autorii lor au altă treabă decât să citească şi/sau să înţeleagă ce (nu) au citit. Personal, offtopic-urile mi se par la fel de deranjante ca şi ontopic-urile jignitoare.
Cele mai râvnite comentarii ar trebui să fie cele care aduc, polemic sau nu, informaţii noi asupra subiectului dezvoltat într-un articol. Dincolo interacţiunea propriu-zisă, comentatorul dovedeşte că a citit, a înţeles şi simte nevoia să-şi împărtăşească opiniile, uneori poate chiar mai pertinente decât ale autorului. La sfârşitul anului trecut, Time publica un articol (citeşte) despre legătura dintre autism şi poluare. Comentariile (nu tocmai prietenoase) aduceau informaţii la zi, care nuanţau sau chiar demontau concluziile studiului.
Pe şifonier era o cutie pe care scria „Kandia, bomboane cu pralină”. O cutie veche, aurie, din vremea războiului (al doilea) sau poate chiar mai de demult.
În ea, familia mea colecţiona poze cu artişti. Fotografii în toată regula – alb-negru, sepia sau colorizate-, nu decupaje din reviste. O deschideam întotdeauna pe ascuns, nu ştiu de ce, probabil ca să gust în linişte clipe de admiraţie. Sau ca să-mi duc până la capăt, netulburată, vreun vis prostuţ de copil.
Îl (re)vedeam pe Birlic cu pălăria în mână, pe Calboreanu încoronat, pe Lucia Bulandra încotoşmănată în blănuri. Inventam scenarii de film în care apăreau, de-a valma, John Wayne cu bandană şi flintă, Sophia Lauren cu decolteu obraznic, James Dean cu privire insolentă în zare, Anthony Quinn dansând la malul mării.
Mă opream însă întotdeauna la ea. Îi extrăgeam fotografia din teancul gros şi o admiram prelung. Mă retrăgeam într-un colţ al casei strângându-i imaginea în mână. Ca şi cum aş fi putut, mototolind bucata de carton (lucru care mi-a reuşit până la urmă), să mijlocesc un transfer. Al frumuseţii ei senzuale, al şarmului ei plin de tupeu, al melodicităţii unei limbi de telenovelă vorbite gutural… către mine. Din toate, nu m-am ales (hay, chica, que emocion!) decât cu nişte conjugări în castellano, şi astea căpătate mult mai târziu.
Probabil că în perioada „sarită” a copilăriei mele, oi fi văzut El Ultimo Cuple (1957) sau La Violetera (1958), difuzate cu siguranţă în vreo sâmbătă seară la Telecinemateca filmelor escapiste. Dar ştiu sigur că am ascultat-o de nenumărate ori. Cum nu mă pricepeam să manevrez pickup-ul, îi tot rugam pe ai mei să-mi pună discul Canta Sara Montiel. Sau poate Noches de Casablanca. Pe care le preferam Poveştilor lui Petre Ispirescu de la Electrecord.
Diva Sara a plecat ieri. Discret, aproape nebăgată în seamă de presa prea ocupată cu altă moarte, a unei celebrităţi „de fier”. Maria Antonia Abad Fernandez s-a dus… cam ca şi Maria Amarghioalei. La mult timp după ce gloria Sarelor şi Narghitelor a apus.
Nici nu apucaseră ultimele fuioare de fum alb să se împrăştie pe deasupra Vaticanului, că internetul exploda de informaţii vizuale din trecutul noului papă.
Pe lângă fotografiile în care un Jorge Bergoglio popular şi modest era surprins călătorind cu metroul, erau scoase la lumină din arhivele online-ului şi alte ipostaze, care ar fi documentat relaţia (prea strânsă) dintre cardinalul Bergoglio şi dictatorul Videla, cu scopul de a demonstra corupţia bisericii argentiniene. Pe reţele se sharuia şi retweeta la nesfârşit o fotografie din 1990, în care Rafael Videla primea împărtăşanie de la un preot într-o biserică din Buenos Aires.
Pornind de la o împrejurare care nu are nimic compromiţător în ea însăşi, deducţiile tendenţioase au construit o relaţie de prietenie (întru rele) între prelat şi dictator. Nimeni însă nu s-a obosit să coroboreze imaginea cu datele biografice oficiale din CV-ul papei.
La data la care era făcută fotografia, Jorge Bergoglio nu locuia şi nu oficia în Buenos Aires, ci la 700 de kilometri depărtare de capitala Argentinei. Pe de altă parte, papa Francisc e născut în 1936, pe când Videla, în 1925. Diferenţa de vârstă dintre cei doi nu se regăseşte în fotografia din 1990, în care liderul argentinian este sensibil mai tânăr decât preotul.
Multe dintre informaţiile preluate în pripă pe reţele au fost interpretate eronat încă din primul moment.
La câteva ore de la investirea Papei Francisc, The Guardian era citat ca sursă de încredere care afirmă că biserica argentiniană este complice la crimele regimului Vidal.
The Catholic church was complicit in dreadful crimes in Argentina. Now it has the chance to repent
În realitate, fragmentul sharuit este doar un comentariu la un articol apărut în publicaţie, nicidecum rezultatul vreunei investigaţii jurnalistice.
Tot aşa, fragmente dintr-o altă sursă – Consortium News – au fost preluate şi mediatizate fără discernământ în online. La o verificare din aproape în aproape, Consortium News se dovedeşte a fi un blog de opinie, iar semnatarul articolului care incriminează biserica argentiniană, Jack Perry, un activist înfierbântat care “luptă împotriva distorsiunilor oferite de media coruptă, printre care Fox News”.
Descoperirile de mai sus îi aparţin lui Henk van Ess, jurnalist de investigaţie, care explică pe larg în articolul său din ICIJ (International Consortium of Investigative Journalists) cum internetul te poate ajuta să demontezi informaţiile apărute… pe internet.
.
. Şi că, paradoxal, în ciuda entuziasmului general, Jahmene Douglas nu a ieşit pe locul I.
şi cu implicaţii, chiar în viaţa reală, greu de controlat.
